Recenzie film Bring Her Back (2025)

de Danny Philippou / Michael Philippou, 99'

★★☆☆☆

Salut, prietene gotic care sălășluiești în păienjenișul colțului de odaie!
Cauți să îți regulezi traumele internalizate cu un film horror bun? Dar nu în sensul de a le regla, ci în sensul de a le fute? Atunci ia dă mingea un pic să-ți arăt o schemă.

Distracții ectodermice

Știi ce îmi place mie la filmele horror din ultimele două decenii cel mai mult? Când mă fute regizoru' la creier cu niște scene de unghii sau dinți rupți, dar la modul brutal, cu sânge și neapărat complet gratuit, fără vreo legătură cu firul narativ. Pentru spectacol, așa, ca Florin Prunea la un meci cu FCM Bacău, când n-avea ce apăra și la vreun șut paralel cu poarta se arunca în plonjon "pentru fotografi".

Frații RackaRacka (cum li se zice greco-australienilor de au regizat filmu') au avut buget 15 milioane $, deci de ce să nu-l facă pe copchilu’ posedat să-și bage cuțitu agresiv în proprii dinți și după să și muște dintr-o masă cu aceiași dinți în timp ce sound designeru' bagă sunete de varză tăiată și curge sânge peste tot? Nu m-ar fi deranjat dacă ar fi avut măcar o legătura cu plotu' filmului, care era, ca toate horror-urille de duzină, despre neamuri moarte și cum trec personajele din film peste respectivele morți.

Ami aduc amint-e

Îmi aduc aminte când A24 era un garant pentru un film bun, când m-au rupt cu American Honey, sau cu frații Safdie, Greta Gerwig, Sean Baker, chiar și Eggers, dar între timp se pare c-au început să-i producă pe toți scobiții care n-au nimic de zis, dar țin camera într-un mod jmeker.
Pentru că la Bring Her Back vorbim de o scriere cataclismic de leneșă a scenariului, un canon cinematic cu copii posedați care îți insultă sever inteligența și fără intenție măcar de a-l așeza pe vreo urmă de fundament logic, sau de a-l explica, fie și cu magie neagră, horoscop, chakre sau bere Neumarkt la PET de-ăla bombiță.